Balada pociilor d – alunu’

Zece pocii mititei,

atârnaţi,

stăteau de – un tei,

şi strigau din toţi rărunchii:

-Mergem frumos la FeMeI,

în genunchi,

târâş pe burtă,

ordinul se execută!

Un poci se face că plouă,

şi-au mai rămas, doar, nouă.

Nouă pocii mititei,

s-au urcat pe–o scară,

din gură-aşa că strigară:

-Tulai,  Doamne, pensii nesimţite au,

rezervistii noştri-n ţară!

Degrabă să-i micşorăm,

să-i eutanasiem!

Un poci,

un picior şi-a rupt,

şi din nouă pocii,

câţi am mai avut,

au mai rămas, opt.

Opt pocii mititei,

ţara o încălecară,

ochii roată şi-i făcură,

şi hulpavi ei că priviră,

tocmai în fundul de ţară.

Tanti Leana că plângea,

trei lei pensie avea,

patruzeci şi cinci de bani,

la buget ea că dădea,

cu mult drag că se uita,

la doi lei şi-un pic,

să-i ajungă,

pentru –o lumânare,

şi doi biscuiţi.

Un poci mic,

şi-un pic cam şui,

la ureche îi şopti:

*-Nu mai plânge, mamă Leană,

nu mă blestema,

nu sunt bani, nu avem ţară,

banii au plecat afară,

cianură,

cu mult drag,

îndată, ţi-aş da!*

Un poci leşină pe spate,

şi din opt,

au mai rămas, şapte.

Şapte pocii mititei,

călcând tot în străchini

ţara că o zăpăciră,

se duseră la FeMeI,

bani ca să mai ceară.

Metaforic, ei gândiră:

*V-am ciuruit!

Şi, de nu staţi prea cuminţi,

vă scoatem afar’ din ţara

sau dăm, îndata, la FeMeI,

suveranitatea voastră!*

Un poci leşină pe loc,

inima îi făcu poc

şi din şapte poci nervoşi,

au mai ramas, doar, şase.

Şase pocii mititei,

cu şeful în frunte,

strigau din toţi rărunchii:

*-Noi suntem aleşii,

drept de viaţa şi de moarte,

peste voi avem.

Nici de dracu’ nu ne pasă,

nu ne pasă de copii,

că n-au ce mânca la masă,

de o revoltă de-auzim,

îndată vă ciuruim!*

Un poci îşi ieşi din minţi,

se lăsă în jos pe ciuci,

şi din şase câţi avurăm,

au mai rămas , doar, cinci.

Cinci pocii mititei,

au plecat prin ţară,

din mâini, pumni că îşi făcură,

şi strecurătoare,

banii făcură picioare.

*Unde-s banii, măi,  fârtate?

Ceaşcă îţi lăsă de toate!*

Un poci se făcu albastru,

şi din cinci,

rămaseră, doar, patru.

Patru pocii mititei,

crăcănaţi, plini de tupeu,

funii că frecau cu seu.

Bugetari că spânzurară,

de gât că le – atârnară,

greşelile,

făcute de ei.

Şi-ntr-un glas, ei, că strigară:

*-Nu vă fie cu bănat,

voi toţi,

pe noi ne-aţi votat!

Şi, ca drept de mulţumire,

noi vă dăm cu mult tupeu,

funii frecate cu seu.

Moarte lentă să aveţi,

că prea mult v-aţi înmulţit,

prea mulţi bani că aţi primit.

Douăzeci şi cinci la sută, frate,

nu vă mai faceţi că plouă,

trebuie să ni-i daţi nouă!*

Un poci a mâncat ardei,

şi din patru,

au mai rămas, trei.

Trei pocii mai mititei,

manelişti şi plini de ei,

plecară iar la FeMeI,

pregătiţi de dat pe spate,

şi cu viagra la ei.

Mândra noastră, FeMeI,

La faţă că înverzi

şi din gură aşa grăi:

*-La noi nu ete o vină,

guvernu’ la voi gâtuie.

Noi bani la voi dat,

acum noi la voi vrem, iute,

Bogaţii să-i micşorăm,

averea, la ei, să impozităm.

Fără părere de rău,

la voi popor masochist

este.

Noi n-am spus,

popor al vostru să eutanasiaţi,

veniturile – i să tăiaţi.

Am spus, că averea voastră,

de-ndată să micşoraţi,

şi popor al vostru,

voi să protejaţi.

Şi voi, măre, ce făcurăţi?

Vorba noastră o-ncălcarăţi,

popor că înfometarăţi,

vouă să vă meargă bine.

Asta,

la noi,

nu convine!*

Un poci mic când auzi,

iute vânăt se făcu,

inima în el plesni,

şi din trei, câţi poci avurăm,

am rămas,

cu,

doi poci,

în bătătură

Doi pocii mititei, pleşuvi şi chei,

se-ntreceau pe bătătură,

care să ajungă iute,

în graţiile acelei blonde, FeMeI

Unul mai slobod de clonţ,

scăpă porumbel din gură,

ce zbură pe o cărare,

dinspre cimitir în vale.

Ceaşcă, cu a lui lenuţă,

din balcon în copărşeu,

dansau şi strigau,

cât îi ţineau borjocii de tare:

-*Aşezaţi-vă la locurrrrili voastrrre, tovarrraşi!

Vă mai dau o sută de lei la salarrrriu, tovarrrraşi!

Aşezaţi-vă la locurrrrili voastrrre, tovarrrraşi!

Vă mai dau şi zece lei la pensie!

Asezaţi-vă la locurrrili voastrrre, tovarrraşi!*

Un pociu când auzi,

de spaimă se-nvineţi,

şi-i răspunse cu ecou:

*Ai dreptate… tu, măi, ceaşcă,

gândii că este mai bine,

să-i trimit pe toţi la tine,

să le dai ce le-ai promis.

Şi eu le-am promis cam multe,

Un şut le dau ca să uite,

la tine s-ajungă, iute!*

Alt pociu cînd auzi,

urcă pe-o scară de lemn,

o treaptă sub el se rupse,

şi din doi pocii de – alunu’,

am rămas numai cu … unu’

Şi acum la încheiere,

îţi aduc aminte, vere:

România *… nu este a voastră, nu este a noastră,

este a urmaşilor urmaşilor noştri,

în vecii vecilor! Amin!*  (Natalia Ghita,  15.05.2010)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s